Olteniţa…tristete…durere…doliu. Este un blestem aruncat asupra oraşului? Să fie oare de vină teribilismul specific tinerilor imaturi şi mult prea siguri pe ei? Să fie oare de vină neatenţia la volan sau inconştienţa? Să fie oare de vină oricine altcineva în afară de ei?…Un destin mult prea crud…trupuri fără viaţă…finaluri tragice. Asta se întâmplă în Olteniţa şi în jurul acestui orăşel în ultimele săptămâni. Un elitist, un tip raţional ar răspunde: “Sunt cruzi la minte să meargă aşa la volan cu viteză, de aceea se întâmplă, vina e doar a lor…” Un preot, un tip cu o educaţie puternic religioasă ar spune: “Energii negative apasă asupra oraşului şi de aici atâtea ghinioane, materia e încărcată cu mult rău din cauza noastră şi a răutăţilor, intrigilor noastre…sunt lucruri pe care nu le înţelege mintea omenească şi pe care Dumnezeu le ţine ascunse de oameni tocmai pentru a le oferi surprize şi a nu-i face să piardă speranţa lucrurilor şi faptelor absolute…” Preotul meu duhovnic, un învăţat din alte lumi străine Olteniţei, îmi repetă la întrebările mele dureroase o idee: “Dumnezeu ştie de ce, pentru că Tainele sunt ale Lui. El deţine răspunsul la întrebarea obsesivă DE CE” De ce lor? Cinci tineri au dispărut într-un tragic accident de circulaţie. Un om cu o educaţie aleasă, un om bun şi de bun simţ, un puternic apărător al valorilor morale a fost tras în adâncurile Dunării şi apoi scos la suprafaţă, alt accident cu urmări imposibil de înţeles s-a produs cu un tânăr de 25 de ani, o fetiţă de 12 ani s-a înecat în Dunăre, alţi doi tineri şi-au pierdut viaţa de curând…să ne mai aşteptăm la alte tragedii? Refuz să cred că mai este loc în paharul dramei şi al implacabilului pentru astfel de tragedii. Şi refuz să cred că am renunţat să luptăm cu sabia lui Damocles, care atârnă greu deasupra capetelor noastre. Tocmai pentru că s-a întâmplat repetativ ceva greu de înţeles pentru minţile omeneşti. Ştirile s-au perindat prin faţa noastră: fie pe canalele tv particulare naţionale, fie pe postul de radio “Voces Campi”, fie în cotidianul “Observator de Călăraşi” sau alte publicaţii ori mijloace media. Aici reporterii şi-au făcut meseria. Dar fără întrebări sau temeri. Pur şi simplu au urmat cursul jurnalismului. Certitudinea rămâne: o viaţă avem şi nu ştim să o preţuim. “Mă închin Doamne la Tine şă mă rog. Miluieşte-ne pe noi, păcătoşii…” Rugăciunea curăţă mintea şi sufletul, rostită în lumina caldă a lumânărilor şi a candelei credinţei.

Ar trebui să ne întrebăm mai mult… ar trebui, chiar dacă nu găsim răspunsuri clare şi care să ne gâdile orgoliile, să vedem mai mult…să folosim ochii minţii şi ai cugetului. Ar trebui ca cei în jurul cărora trăim să găsească în noi pilde de urmat sau exemple de luat. Numai că înţelepciunea este un termen mult prea complex.

Se întâmplă tragedii din ce în ce mai des. Şi nu ne întrebăm DE CE. E o întrebare domestică, specifică neputinţei omeneşti, dar care ar trebui să-şi găsească răspuns în atitudinea noastră pământeană. Unde mergem? De ce ne-am născut? Pentru ce trăim dacă ne evaporăm la un moment dat, fără să vrem asta? Cum se explică faptul că nu ne întreabă nimeni dacă vrem să ne naştem, mai ales dacă apoi suferim o viaţă, şi de ce nu ne întreabă apoi dacă vrem să murim? Nu e bine să cunoaştem răspunsurile absolute. Cunoşterea adâncă duce la controverse şi simplitate.

Altcineva, un fel de Toma necredinciosul, ar spune: “Cum, dar au existat în istorie crimele familiei Borgia, au existat pe timpul lui Cezar atâtea crime, atâtea comploturi, intrigi, iţe încurcate, suflete rănite şi omorâte doar din dorinţe meschine de a domina…de a avea puterea, de a domina lumea, caractere, de a avea dorinţe materiale, specifice doar omului, Dostoievski vorbea de crimă şi pedeapsă. Sunt caracteristice omului. Simplei fiinţe aruncată pe unica planetă locuibilă: Terra.”

Terrienii au picioarele pe pământ, atunci cine poartă aripi? Îngerii… Îngerii probabil că au venit să ajute sufletele chinuite de spaimele prezentului. Ei sunt sigur printre noi, dar nu ca să omoare ci ca să salveze şi să ridice la cer pe cei loviţi aspru de implacabil, de nefast. Să se lupte cu demonii…

Câţi ani lumină ne-ar trebui să ne maturizăm? Câte lecţii trebuie să ne dea viaţa sau lovituri pentru a ne învăţa minte de ceea ce ni se întâmplă rău apoi?

Alte întrebări fără răspunsuri.

Dumnezeu, în marea Sa Discreţie şi Delicateţe, ne-a acordat Liberul Arbitru, puterea de a stabili direcţia, sensul – descendent sau ascendent – puncte de reper ale traseului nostru în viaţă. Viaţa este un dar…un dar oferit de El, de Dumnezeu… De felul în care acţionezi depind multe în viaţa ta. Doreşti tu sa ştii cum să îţi faci viaţa mult mai bună? Dacă vrei poţi. Însă asta presupune ca în tine să nu mai fie nelinişte, supărare, teamă, egoism, gelozie, refulări, iritare, resentimente, plictiseală, răzbunare, duşmănie, ură…Da. URA… cel mai dur şi teribil cuvânt care duce la distrugere. Suferinţa, nefericirea, ignoranţa sunt alte dureri umane ce nu duc nicăieri. Sunt în rezonanţă cu stări energetice corespondente din Univers, care vor întreţine mereu aceste sentimente negative.
Tind să cred în limita cunoştinţelor mele că energiile negative emise de prea multă ură, răzbunare, răutate, invidie şi ignoranţă formează nori imenşi de durere. Combinate cu inconştienţa tinereţii şi ghinionul momentului duc la accidente mult prea dureroase, uneori fără cuvinte de a le califica.

Iartă-ne Doamne, pentru păcatele şi greşelile noastre!!!!….Ele se repetă pentru că nu înţelegem că viaţa e una şi trebuie să ne-o facem frumoasă tocmai pentru că nu ne e dată de un milion de ori şi nici nu am negociat pentru nemurirea sufletului. Altfel ne-am lua-o în cap de tot. Şi-aşa…Vai de noi…bieţi muritori…

În lupta cu infinitul avem noi, efemerii, un aliat de nădejde: arta. Cea care caută cu încăpăţânare în om peticele de auroră. Una din marile speranţe este să ne cunoaştem şi căutăm, pentru că viaţa este o coridă între om şi destin. Nu ştim finalul dar nu ni-l dorim. Până la el e totuşi un drum pe care ar trebui să îl vrem drept şi nu sinuos. Avem în noi fragmente de peisaje de munte şi mare, de grădini, junglă şi deşert.

Demosthenes a fost zilele astea în care am meditat exemplul meu. Citez: „Cel mai uşor este să te înşeli singur, căci fiecare crede ceea ce doreşte„