Directorul-cuc din România şi cuibul omului de afaceri străin

Românul nostru e plin de vorbe de duh, dar paradoxal, deşi poporul ăsta e plin de zicale şi aforisme, nu sunt înţelese. Credeţi? Ba le înţelege foarte bine, dar nu vrea el să aleagă pentru viaţă decât ce-i convine şi îl avantajează. Că e o şmecherie la mijloc. Care-i aia? Întreabă-l tot pe român, mai exact pe cel ajuns în funcţie. Cică „Ţiganul când a ajuns împărat, întâi pe tat-su l-a spânzurat”

Marele Creangă şi opera sa „Harap Alb”-un exemplu grăitor al omului din popor. Creangă, scriitorul popular ce se apropie cel mai mult de oralitate, basmul său fiind practic o plăsmuire artistică a realităţii cu multiple valenţe psihologice, etice şi estetice, ne dezleagă de nişte taine. Hai să iau un exemplu. Spânul bunăoară, personajul ce nu are nume… Creangă îl numeşte pur şi simplu “Spânul”, transformându-l în nume propriu, cu valoare de simbol. În mentalitatea populară, Spânul este simbolul răului, este cel viclean, înfricoşător, agresiv şi violent, având ca principiu de viaţă ideea că “cea mai mare parte a oamenilor sunt dobitoace care trebuiesc ţinute în frâu”. Prin întregul său comportament, spânul ilustrează  proverbul “Să te ferească D-zeu când se face ţiganul fecior de împărat”. Personajele basmelor, multe din personajele negative ale operelor literare româneşti nu sunt decât reprezentări ale personajelor reale. Ori iată că realitatea, sub diverse aspecte şi de-a lungul unor întregi epoci, există. Personajul acestui material de azi este “directorul” din România. Şi ca să nu creez divergenţe de opinii, voi fi mai clară. Nu la orice director mă refer, ci la cel pus în funcţie (selectat pe ce criterii doar el ştie), de oamenii de afaceri sosiţi în România şi care de regulă caută în directorul român un om de încredere. Acest “om de încredere” este atât de discret, loial şi statornic, atât de recunoscător patronului străin de România, încât ştie el cum să întocmească o organigramă în aşa fel încât bănuţii cei mai mulţi să cadă în traista lui. Iar Bucureştiul, în general oraşele mari, abundă în firme străine, conduse de directori români.

Majoritatea firmelor din Bucureşti au reprezentanţă străină în România, capitalul social este fie majoritar străin, fie fifty/fifty. Şi ai de unde alege. Însă directorul este la acelaşi numitor comun. Comun de tot, atât de comun că iese în evidenţă doar cu matrapazlâcurile demne de numele de “român”. Dacă străinul nu ştie cum se mănâncă afacerea în România îl ajută directorul. Acesta are iniţiativă şi multe păreri. Este convins că o firmă merge bine şi are profit, dacă se angajează o mână de oameni, care să efectueze multiple munci ce de multe ori nu au legătură cu pregătirea profesională a angajaţilor. Asta nu ar fi aşa o mare problemă. Reala durere este că tot el, directorul, îi transmite doar ce vrea el patronului şi ce îi poate aduce lui avantaje. Dacă i se dă mână liberă şi mai bine. Pentru că poate jongla excelent cu salariile. Şi îl convinge el pe patronul străin, “cinstit şi lăutăreşte” ca la români, eventual la un pahar cu whisky, cum lui să-i crească salariul, iar angajatul să primească ceva simbolic acolo că “nu ştie el ce înseamnă muncă de conducere şi răspundere”. Dacă firma merge bine, directorul îşi rotunjeşte consistent veniturile. Nici un angajat nu are voie să discute personal cu patronul elveţian, olandez, italian, turc sau neamţ, pentru că legile firmei sunt stricte. Iar directorul este cel care “taie şi spânzură” în firmă. Salariile sunt frumos ajustate, iar plusurile tot în buzunarul directorului intră. Poate că el, patronul străin, ar da mai mult, dar ce să te faci cu românul sau vorba omului din popor – cu ţiganul care ajunge împărat? Cornul abundenţei este tare generos cu angajaţii din România, încât scoate ca pe bandă numai directori români. Ce le seamănă cucilor. Cucul este pasărea care îşi depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări. Mănâncă toată ziua şi nu se satură. Să nu ne mai mire atunci de ce angajaţii din România au şi ei dreptatea lor. Dar mai ales, cum să nu ne placă bancurile de genul celui de mai jos:

“Ce se întâmplă într-o firmă, după pauza de lucru de o oră de la 12,00 la americani, ruşi, români, în condiţiile în care programul începe la ora 9,00 a dimineţii? Ceasul bate şi…“cucul cântă”…

Americanul: Cucu, cucu! Vă rugăm poftiţi la lucru…

Rusul: Cucu, cucu! Marş la lucru…

Românul: Cucu, cucu! Mai e cineva la lucru?”

Comentarii

  1. Mihai Ceausu spune:

    omul aude, vede, aproba din cap, dar nu le intelege total. si din ce intelege, el alege doar ceea ce ii convine, dupa cum a „batut” vantul in momentul respectiv.
    salariul nu se stabileste dupa organigrama. e drept, cu cat urci in ierarhie (adica te apropii de nivelul de director), teoretic salariul e mai mare.
    sa ne intre noua bine in cap faptul ca investitorii straini au venit aici in primul rand pt costul redus cu mana de lucru. si noi am acceptat, am zis orice ca sa muncim, ei au venit cu banii, si dupa un an, doi ne-am trezit ca vrem salarii ca in afara.
    evident, ca daca exista un „span” ce subjuga cativa „prosti” trebuie sa fie recompensat de „strain”.
    investitorii straini nu au venit pt conditiile oferite de catre autoritatile locale, pentru spaga la ordinea zilei sau pt o productivitate a muncii printre cele mai proaste din europa,etc.
    eu stau si ma intreb cum de in afara romanii sunt vazuti foarte bine ca si angajati, iar aici sunt vazuti ca niste lenesi si hoti?
    foarte apropiat de realitatea romaneasca articolul.
    bun bancul.

  2. tatyana spune:

    ai dreptate in tot ceea ce ai scris laura . felicitari pentru articol ! din pacate exista si o alta varianta , etno , in care investitorul este 100% roman , ajuns peste noapte cu o avere ce-i permite sa-si faca o afacere , sa aiba slugi – nu angajati _ si neaparat o nevasta care il conduce din umbra . si de unde il stiai pe x , baiat bun , respectuos , iata ca se naste un monstru . banii se strang , zi de zi , de pe urma celor ce asuda , fara contract de munca , fara program de lucru si pauza de masa , fara concediu de odihna …
    personal , am trait o experienta foarte trista cu un cuc romanesc . si copii lui ( minori inca ) erau sefii nostri .puneau mana pe calculator sa vada cat e de fierbinte ! adica am lucrat mult sau nu ?
    acum lucrez la o firma al carei patron este strain si spre fericirea mea nu avem niciun cuc !
    eu cred ca nu cetatenia investitorului e importanta . relatia angajat-angajator trebuie sa aiba la baza respectul reciproc .ai drepturi dar si obligatii . din pacate legislatia si cei care ar trebui sa o aplice lasa de dorit .