Dragul nostru Caragiale, stimabilul, onorabilul, inconfundabilul nostru nuvelist, pamfletar şi dramaturg spunea într-una din operele sale nemuritoare “Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe”. Cum ne sună în urechi şi simţuri aceste vorbe? Am început cu dragul de el pentru că spiritul lui ne bântuie de mulţi ani de zile, de când s-a hotărât el să plece tiptil, tiptil din mijlocul nostru, al românaşilor.
Şi am început cu el pentru că de fapt cu marele nostru Caragiale se începe orice şi se continuă totul, tot ce mişcă-n ţara asta, de la politichie la plastografie. Cu gândul la el, la moravuri şi “prinţipuri”, la “soţietatea” noastră demnă de râsu’-plânsu’, am pornit prin oraşul de pe Dunăre, de pe Dunărea cea albastră. Nu urmează Strauss pentru că nu se mai poartă fracuri şi rochii stufoase şi vaporoase. Se poartă altceva, se zice trendy la tot ceea ce este nou. Şi ce este nou într-o Românie brăzdată de vârtejuri mintale sau brainstorminguri mai pe englezeşte, care te ameţesc şi te ameţesc pe tine, omul care îţi doreşti linişte, încât nu mai ai putere decât să cazi şi să închizi ochii la ce vezi.
Dar, plimbându-mă din centru înspre fântâna proaspăt pusă în funcţiune din centrul municipiului Olteniţa, îl zăresc pe Trahanache zâmbindu-mi “Auzi?” îmi zice…”Ia vezi tu, că unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are.”
Mă uit spre ‘mnealui şi zic: “Păi bine, bine, nea Trahanache, da’ ce-are a face societatea, pardon “soţietatea” dumitale cu a noastră?
“Păi areeee, areeee, că e spre binele nostru să existe prinţipuri şi morală.”
“Nene Trahanache, mai bine ne-am duce puţin spre poziţia cu ‘D-ale carnavalului’ că parcă e mai bine să porţi mască şi să te confunde lumea cu altcineva.”
Trahanache dispare, dispare şi comedia şi apare partea tragico-comică, în care personaje din viaţa noastră cotidiană preferă să mănânce seminţele pe strasse (cum zic nemţii), direct în centrul oraşului şi mai ales la adierea vântului care vine uşor uşor să mângâie chipurile împietrite de neputinţă, incapacitate sau slăbiciune ale celor care servesc masa de seară din pungile de plastic pe care scrie “seminţe de floarea soarelui prăjite şi sărate”.
“Hm, mă mir că aruncă la coş pungile golite de seminţe” zic în gândul meu trecând printre micii rozători…
Eeeeh, ce rea sunt, nu-i aşa, dragi cititori? Cârcotaşi mai sunt cei de la Olteniţeanul, puşi pe treaba altora de a-i deranja de la ticăitul seminţelor şi scuipatul pe jos al cojilor.
Hopa, ia uite şi la Farfuridi, cum dintr-”O scrisoare pierdută” coboară ca un partizan al moderaţiunii. Mai ştiţi? Punctul său de vedere privind revizuirea Constiţutiei era cam aşa: „Ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe-aici, pe colo, şi anume în punctele … esenţiale”. Phuaaaaaaaa…
“Adică cum? Să nu se schimbe chiar nimic în “soţietatea” noastră golită de prinţipuri?” întreb eu convinsă că Farfuridi a fost la fel de atent ca şi noi, la mâncatul seminţelor în parcul de lângă tribunal.
“Daca Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduiriilor… şi …. idei subversive…(asuda Farfuridi şi se rătăceşte din ce în ce mai mult printre cei care scuipă cojile pe jos cu aşa o îndârjire) şi mă-nţelegi, măi în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact…vreau să zic într-o priviinţă, poporul, naţiunea, România…ţara în sfârşit… cu bun simţ, pentru ca să vie şi să recunoască, de la care putem zice depanda…precum, daţi-mi voie …pentru ca să dam exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă!” se opreşte din discurs Farfuridi, care alunecă uşor pe mormanul de coji de seminţe de la baza băncilor, pe care mulţi dintre cei care vin în parc, se aşează cu picioarele.
Adică acolo unde trebuie să le stea fundul, acolo le stau picioarele. Vai de fundurile noastre! Că poate de-aia îşi ridică şi picioarele pe bănci, să îşi conserve minţile coborâte de la cap la picioare.
Da. O “soţietate” aşa cum onorabilul şi stimabilul nostru Caragiale o vedea, simţea, şi de care se comicărea. “Curat murdar” de la bancă până la asflatul din jur şi apa din fântâna proaspăt construită şi pusă-n funcţiune.
Mai vine Caragiale să ne viziteze? Numai aşa îi oferim subiecte de tragi-comedii în locul cel mai frumos poate din Olteniţa, unde florile sunt ca un vis de vară, luminile felinarelor ca strălucirea soarelui de primăvară, iar fântâna ca scurgerea timpului dintre primăvară şi vară. Un timp ce s-ar vrea trăit frumos, civilizat şi liniştit de cei care chiar doresc să stea pe o băncuţă în acest minunat parc, să privească la apă şi să mediteze, să se relaxeze, să admire.
Ne gândeam să propunem autorităţilor locale ca atmosfera ce se vrea neprihănită de mâncătorii de seminţe, acest colţ de oraş să fie armonizat cu acordurile muzicii, să vină de undeva din jur sunetul muzicii, aşa cum există locuri în marile oraşe civilizate: fântâni, muzică, oameni conştienţi de munca depusă şi plăcerea de a trăi onorabil, oameni care înţeleg rostul acestor locuri şi care ştiu să trăiască frumos…Dar, vorba tot a lui Caragiale, “Norocul e prea puţin şi lumea prea multă.”
Cum să faţem neicusorule, cum să faţem puicusorule? …hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca… ne-am zdrunţinat de atâta mizerie!… Si seminţele…ne ţiuie urechile… aşa suntem de ameţiţi şi de obosiţi… nu vă faţeţi o idee, dragii noştri…linca linca linca…

Laura Suzeanu