Oanei, cu dragoste!

Am sa-ti impletesc stele-n par
Si am sa-ti asez o floare la ureche…
Caci asa de frumos iti cad buclele peste umar…
Si atunci cand te privesc in ochi parca citesc o carte veche.

Esti atat de frumoasa si de dulce…
Zambetul tau fericirea-n suflet mi-o aduce.
Si nici glas, nici vaz, nici simt de n-as avea,
Pe tine tot as putea sa te vad cumva.

Privesc cerul altfel cand te tin de mana.
Si ma bucur si stiu de ce simt asa…
Caci ochii tai sunt mult mai limpezi si mai frumosi…
Si mi-as dori sa-ti privesc ochii mereu mai mult decat orice altceva.

Si jur ca am sa-ti daram din cer si stele,
Intr-o noapte nedormita,
Sa-ti fac un colier din ele…
Dulcea mea, scumpa iubita!

Si tot ce e bun si nobil din sufletul meu de om din tarana,
Si tot ce e mai luminos printre astrii,
Am sa-ti daruiesc pana la ultima picatura si farama…
Caci te iubesc nespus de mult iubita mea cu ochi albastrii.

Poeziile sunt doar niste fragmente de sentimente. Eu as spune ca sunt la fel ca o sclipire a unui ciob in soare. E ceva foarte mic si neinsemnat, dar e de ajuns sa cada lumina peste el o singura data si apoi ai sa il vezi mereu cum palpaie. Oricine poate sa scrie, nu consider ca este o arta. Trebuie doar sa invatam sa desiram tot ceea ce inseamna o traire si sa o asternem pe hartie. Sigur ca de multe ori ceea ce scriem parca nu are sens dar asta nu e un lucru neaparat rau…fiecare om e haotic in felul sau si nimeni nu a spus niciodata ca haosul nu poate fi frumos. Ceea ce cred eu ca ne lipseste este sa invatam sa iubim complet si in acelasi timp sa invatam a spune “Te iubesc!” cu toata inima si prin poezie sper sa salvam lumea de sine insasi. Pentru ca atunci cand scriem…iubim ceva, pe cineva.

Victor