Neoclasicismul vienez în sculptura artistului olteniţean Gheorghe Stănescu

Gheorghe Stănescu (27 august 1881, Olteniţa-1967, Bucureşti) este artistul care nu se distanţează de model, nu caută tipuri de interpretare ale chipului, ci mai degrabă redă caractere şi trăiri autentice legate de starea de beatitudine în portretele feminine şi de prestanţă ori contemplare în cele masculine. Începuturile sale artistice sunt legate de numele sculptorului italian Pietro Dozze, care avea un atelier în Bucureşti, unde sosise şi plasticianul olteniţean în anul 1893, după ce familia trecuse prin grele încercări existenţiale.
La vârsta de 25 de ani, Stănescu va deveni bursier la Viena, recompesă primită din partea regelui Carol I pentru decoraţiile făcute la Castelul Peleş în echipa condusă de arhitectul ceh Karel Liman. În capitala austriacă, artistul va lucra o vreme în atelierele sculptorilor Otto Hanak, Franz Barvig şi Theodor Charlemont, abia în 1909 devenind student la Academia de Arte din Viena unde i-a avut profesori pe Hans Bitterlich şi Iosif Műlner.

Aici a creat în 1911 compoziţia „Bătrână povestind” care are o replică în lemn de tei prezentată în 1912 la Kűstler Haus din Viena, obţinând cu aceasta Premiul I. Publicistul N.D.Cocea a cumpărat sculptura în acelaşi an când a fost expusă şi la Tinerimea artistică. Prima variantă din 1911 aparţine în momentul de faţă Muzeului Civilizaţiei Gumelniţa din Olteniţa şi o reprezintă pe bunica sculptorului redată printr-o delicată sugestie a modelajului vizibil în studiul de drapaj al rochiei care se încheie în faţă cu câţiva nasturi ce ritmează suprafaţa compoziţiei. În această sculptură de tinereţe, Gheorghe Stănescu a atins virtuozitatea nu numai prin redarea academică a modelului, ci prin surprinderea emoţiei şi plăcerea povestitului redată pe chipul blând emanând bunătate şi înţelepciune. Foarte riguroasă în transpunere, lucrarea este tipică pentru ceea ce se învăţa în această celebră şcoală de arte care alături de cea műncheneză, pariziană, berlineză şi romană, constituiau punctul de atracţie pentru tinerii plasticieni români ajunşi aici datorită talentului sau vreunei conjuncturi favorabile.
Înfiinţarea Monetăriei Statului în 1937, i-a deschis lui Sănescu drumul către sculptura medalistică, devenind şeful Secţiei de Medalistică din această instituţie. Preocuparea pentru medalii şi plachete a primat până către sfârşitul vieţii, însă portretele bust sunt ralizările sale de forţă, dintre acestea remarcându-se regele Ferdinand,
Gheorghe Manolescu, Gheorghe Dima, medalioanele de la opera din Cluj care îi evocă pe Traian Grozăvescu, Ion Stănescu, D. Popovici- Bayreuth. În Muzeul din Turul de Apă de la Olteniţa se află portretul cântăreţului Nae Leonard şi lucrarea Tinereţe, reprezentând-o pe sora artistului, lucrări care nu au tensiunea stilului epocii care se dezvolta în sculptura timpului său. Plasticianul a oscilat între plastica propriu-zisă, care consta mai mult în portrete făcute la comandă şi medalistă. Această dualitate nu i-a permis să-şi dezvolte o viziune personală. Se pricepea la portrete şi nu a căutat şi alte mijloace de expresie, ceea ce la situat în massa artiştilor fără orizont stilistic prea larg, rămânând un discipol al şcolii vieneze.

lucrarile: „Tinerete” si „Nae Leonard”

Ana Amelia Dincă

Comentarii

  1. Mimitza spune:

    🙂 ce ma bucur k promovati oameni semnificativi pentru acest oras:)