La biserica „Sf. Nicolae” centru Olteniţa s-a sărbătorit hramul

Făcătorul de minuni şi pilda „Tămăduirea femeii gârbove”

Sfântul Luca relatează vindecarea femeii gârbove de câtre Mântuitorul Hristos:

Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!
Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?
Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

Aceasta a fost pilda Duminicii a 27-a după Rusalii, 6 decembrie, despre care părintele Nicolae Ciobanu de la biserica „Sf. Nicolae” din Olteniţa centru a vorbit în predica sa, după încheierea slujbei la Sf. Liturghie.
Acesta a vorbit despre tămăduirea femeii gârbove, arătând ce greşeală a făcut mai-marele sinagogii unde învăţa Iisus Hristos, atitudine care se regăseşte şi în zilele noastre la mulţi dintre oameni.

Femeia gârbovă este imaginea omului înţepenit prin lucrarea celui rău spre cele pământeşti, a omului care nu-şi mai poate ridica ochii spre cer. Pilda arată că ceea ce depăşeşte puterea omului, îi este permis lui Dumnezeu: Hristos o cheamă, îşi pune mâinile asupra ei şi o îndreaptă, iar femeia începe să preamărească pe Dumnezeu. Lucrarea diavolului a fost dezlegată, după cum ne arată pilda.
E vorba aici însă de o luptă dusa pentru oameni, iar riposta satanei vine imediat prin chiar mai marele sinagogii, care îi aminteşte lui Iisus foarte iritat că sâmbăta nu este pentru lucru ci numai pentru rugăciune, şi cine doreşte să se vindece să vină în sinagogă în celelalte şase zile.
Concluzia este aceea că nu adevărata şi sincera grijă, cea temătoare, caldă sau vie îndreptată către Dumnezeu de a nu încălca o regulă a Domnului îl mână pe mai marele sinagogii, ci invidia şi făţărnicia. Invidia este cea care l-a mâniat pe şeful sinagogii, tot aşa cum l-a facut pe diavol să-l înşele pe om în rai. Dar ea este ascunsă sub masca făţărniciei, a ipocriziei, care are ca rădăcină vicleşugul.
Invidia e atât de nocivă încât ne face să dorim şi să provocăm răul celuilalt -capra vecinului-, desfiinţarea lui ca om şi chiar moartea; făţărnicia unora ajută să-şi ascundă ticăloşia sub măştile unor personaje, care nici nu există de fapt în ei. Nu este oare făţărnicia o formă de minciună şi răutate?

Părintele Ciobanu a arătat de asemenea celor prezenţi în biserică, cât de însemnată este ziua de duminică pentru credincioşi, fiind considerată zi de odihnă, aşa cum a fost ea considerată în cărţile sfinte şi cum a ales-o însuşi Mântuitorul.
La finalul predicii, părintele Nicolae Ciobanu a vorbit credincioşilor despre ziua de 6 decembrie, ziua Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, aducătorul de daruri. Sf. Nicolae este cunoscut ca Făcătorul de minuni. Părintele Ciobanu explică în predica sa cum Sfântul Nicolae a renunţat după moartea părinţilor săi la toată averea, în favoarea săracilor. A trăit la sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea, pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximilian (284-305) şi a strălucit mai înainte în viaţa pustnicească şi, pentru nespusa lui bunătate, a fost făcut arhiereu. S-a născut în localitatea Patara, în provincia Lichia, din partea asiatică a Turciei de astăzi. Sf. Nicolae este ales să conducă eparhia din Mira Lichiei. Primeşte această demnitate după ce Hristos i s-a aratat în vis, dăruindu-i Evanghelia. A păstorit într-o vreme când învăţăturile greşite despre persoana lui Hristos erau primite de diverse persoane ca fiind adevărate. A participat în calitate de episcop la primul sinod ecumenic ţinut la Niceea în anul 325, unde a fost condamnată erezia lui Arie, care susţinea că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. A fost întemniţat, dar a fost eliberat de către împăratul Constantin. Din 9 mai, anul 1087 moaştele Sfântului Nicolae se afla la Bari, în sudul Italiei, luate din Mira, ca să nu cadă în mâinile musulmanilor. Sfântul Nicolae, sau Sânicoară este călăuza şi protectorul celor care merg pe ape.

Parohul bisericii „Sf. Nicolae” centru face un istoric al lăcaşului de cult
Părintele paroh al bisericii ce poartă hramul Sf. Nicolae, Marcel Veşteman, vorbeşte cum a fost construită biserica şi de ce a fost ales protector acest sfânt:
„Bătrânii de atunci din zona aceasta aveau un mare respect pentru Sf. Nicolae. El este un apărător pentru bătrâni, pentru copii şi de aceea a fost ales. Este cel care apără, cel care oferă daruri duhovniceşti şi materiale. Construcţia bisericii a început în anul 1858 şi dacă vă amintiţi că anul trecut s-au aniversat 150 de ani de când a fost începută construcţia. În 2011 vom sărbători 150 de ani de la finalizarea lucrărilor bisericii. Fundaţia a fost începută de prinţul moştenitor Dimitrie Alexandru Ghica. Atunci a fost ales şi al doilea hram al acesteo biserici -Sf. Alexandru, de la numele domnitorului Dimitrie Ghica. Mitropolitul Nifon al Ungro-Vlahiei din perioada respectivă a fost cel care a sfinfţit această biserică. Au fost mulţi preoţi slujitori aici, unii sunt înmormântaţi în curtea bisericii, ultimul a fost părintele Nicolae Moise, pe care l-am pomenit la parastasul pentru binefăcătorii şi ctitorii locaşului nostru. În 1916 biserica a fost bombardată şi atunci a căzut turla mare, din cauza bombardamentului. Au fost făcute reparaţii, iar mai târziu în anii ’30 alte reparaţii. La cutremurul din 1977 au mai fost unele mici distrugeri şi a trebuit consolidată iar. Ce se întâmplă? Biserica nu are o fundaţie solidă, pânza freatică e foarte sus şi e foarte sensibilă. La orice calamitate naturaă, cum a fost şi cutremurul din 1986 se deteriorează şi de aceea necesită reparaţii. Acum vrem să facem unele reparaţii împotriva igrasiei, care a pătruns foarte adânc în ziduri, dar după ce strângem unele fonduri. După cum ştiţi avem capela nouă pe care am sfinţit-o anul trecut.” declară părintele paroh al bisericii „Sf. Nicolae” centru, Marcel Veşteman.

După liturghie, toţi credincioşii ortodocşi din biserică au fost invitaţi la o masă oferită în cinstea acestui hram, masă ce a fost aranjată în capela cea nouă.

O predică superbă a Pr. Dorin Picioruş, preluată de pe blogul „Teologie pentru azi” la Duminica a 27-a după Rusalii:

„Iubiţii mei,
vă mărturisesc cu durere faptul, că trăiesc zilnic o dramă cumplită, o dramă care e o consecinţă a lipsei vederii de profunzime care mă asaltează din toate părţile. Mă îngrozeşte privitul oamenilor care nu…vede nimic esenţial, nimic profund în alţii. Mă îngrozeşte privitul bont, privitul orgolios, privitul subsidiarizant.
Privim oamenii dar nu îi vedem! Şi îi privim cu o tristeţe şi cu o lipsă de perspectivă halucinante, în faţa cărora rămân dezarmat. Şi stau adesea şi cuget la ce rămâne din acest privit răutăcios la alţii, care ne sapă la temelia fiinţei noastre şi nu ne personalizează de nici un fel.
Şi, de fiecare dată constat că invidia e mai durabilă, din păcate, în mulţi dintre semenii mei, decât bucuria, culmea!, când bucuria e patul pe care ni se odihneşte inima iar invidia e cianura care ne arde intestinele.
Şi trăiesc drama aceasta zilnic…pentru că îmi doresc ca oamenii din jurul meu să privească frumos şi profund…şi nu rece şi demonic. Iar privirea pe care eu mi-o doresc e una evanghelică, pentru că pe aceasta ne-a învăţat-o Domnul, Care, în Evanghelia de astăzi, a văzut-o şi şi a chemat-o pe femeia cuprinsă de duhul neputinţei [pnevma astenias, gr.] pentru ca să o elibereze/ să o dezlege de neputinţa ei [v. 11-12].
Femeia era posedată de demon, de un demon cu o lucrare foarte interesantă din punct de vedere medical, pentru că îi producea slăbiciune/ astenie în trup. De 18 ani era posedată de acest drac şi dracul îi produsese o asemenea slăbiciune fizică – dar şi sufletească – încât nu putea să stea cu totul dreaptă, adică în poziţia firească, ridicată a trupului [v. 11].
Dracul o gârbovise. Era gârbovă, cum spun ediţiile sinodale recente. Era singchiptusa, adică îndoită de spate, adusă de spate cum spune textul grecesc, acest participiu verbal fiind unicat în întreg Noul Testament.
O înconvoiase în acest fel ca să vadă numai pământul…Lipită de vederea pământului… ca o expresie a tuturor celor care sunt împătimiţi numai de cele materiale, de ceea ce se vede.
Şi Domnul o vede pe aceasta… şi o şi cheamă la Sine. De aceea am spus că îmi doresc să văd în jurul meu priviri care spun ceea ce cred sau văd profund oamenii, pentru că aceştia sunt oamenii de care avem nevoie. Tăcerile demonice dintre noi, aceste continue…îl văd…dar nu îl ajut sau îl văd…dar aştept să vină el la mine…nu ne ajută nicidecum!
Avem nevoie de vederi care să spună ceea ce văd…cu delicateţea de care avem nevoie când vrem să spunem lucrurile bucuroase…dar şi pe cele dureroase. Şi prietenul, omul care te ajută cu adevărat, e cel care te încurajează când faci lucruri frumoase şi care te mustră când calci în străchini.
Dar ştie să facă aceste lucruri cu normalitate, cu moderaţie…şi nu cu ostentaţie. Iar dacă ştie ceea ce tu faci şi îţi spune unde ai făcut bine şi unde ai greşit e semn că te priveşte nepărtinitor, te priveşte corect, te vede…în folosul tău şi nu într-al lui.
Eu am crescut toată viaţa în acest spirit: al unei sincerităţi prietenoase, vulcanice, imediate…şi sunt mirat când oamenii preferă cel mai adesea…să fie minţiţi frumos. Dacă preferăm mai tot timpul să fim elogiaţi pe nedrept…acesta e drumul spre uşurătate şi nu spre performanţă şi vigilenţă, indiferent dacă e vorba de viaţa duhovnicească sau de cariera noastră. Dacă nu muncim şi nu trăim pe măsura darurilor noastre date nouă de către Dumnezeu trăim sub nivelul nostru…şi acest lucru e depersonalizant…Însă oamenii sunt adesea enervaţi de excesul de personalitate…şi de sinceritatea noastră…
Oamenii sunt enervaţi cel mai adesea şi de minuni şi de bunătatea faţă de alţii.
Când Domnul o eliberează de demon, şi, implicit, de înconvoierea ei [v. 12-13], arhisinagogos-ul, mai-marele sinagogii unde s-a făcut exorcizarea…se indignă, se mânie pe bunătatea copleşitoare a Domnului, e trist din cauza minunii şi e nefericit că femeia s-a vindecat [ v. 14].
Femeia a trăit exorcizarea ca pe o minune imensă în viaţa ei, pentru că fusese posedată nu o zi sau un an…ci 18. Tocmai de aceea ea edoxazen ton Teon / lăuda pe Dumnezeu [v. 13]. Şi lăuda pe Dumnezu nu doar din gură, ci cu toată fiinţa ei. Ea trăia minunea la modul doxologic, la modul entuziast, la modul deplin. Şi tocmai la acest mod deplin…trebuie să vedem şi noi pe alţii şi să ne comportăm faţă de ei.

Când vedem în ochii oamenilor că vor să ne vorbească cu adevărat şi că au nevoie de noi…păcatul împotriva sincerităţii e să te faci că nu …înţelegi ceea ce vezi în ochii altora. Pentru că o mie de alţi oameni, înaintea acestora, ne-au făcut să fim mai mult decât prevăzători prin nesimţirea şi bădărănia lor…a te comporta reţinut şi cu cel căruia i se citeşte în ochi cumsecădenia şi iubirea faţă de tine…înseamnă că ai intrat în tagma oamenilor pietroşi la inimă.
Şi când oamenii au îngheţat…pentru că nu au putut să învingă durerile şi ispitele din viaţa lor au devenit, în fapt, aidoma celor care i-au rănit. Şi, când am vorbit de drama nevederii, a cecităţii din jurul meu… am vorbit despre acea orbire care e formată, de fapt, din amărăciuni nevindecate, netransformate în binecuvântări…care au adus miopia inimii.
Şi omul biruit de dureri multiple a devenit un zid la fel de surd la nevoile altora ca şi zidurile de care s-a lovit anterior.

Mai-marele sinagogii însă, în loc să spună ceea ce credea, se ascundea sub diplomaţia firavă a legii. El Îi recomanda Domnului să vindece oricând dar nu sâmbăta…nu de sărbătoare. Şi care mai era de fapt sensul sărbătorii…dacă respectarea literei sărbătorii nu era amiabilă nici cu vindecarea, nici cu bucuria şi, în primul rând, cu minunea? Ce fel de sărbătoare e aceea în care minunea nu se simte la ea acasă, arhiprezentă şi în care bucuria e golită de doxologie?

Vindecarea aceasta…e o pregătire pentru sărbătorile care vin, pentru sărbători pline de bucurie. Şi bucuria nu are cum să fie ipocrită/făţarnică [v. 15], pentru că bucuria nu gândeşte răul, nu se uită la ale sale, nu se trufeşte cu ceea ce are…ci întotdeauna vede pe altul, îl vede adânc…şi asta o înmulţeşte în inima plină de bucurie.
Îmi aduc aminte cum am trăit primele zile ale convertirii mele, petrecută în zilele revoluţiei române…cu ce bucurie sfântă. Pentru că eram atât de bucuros că m-am întâlnit cu Dumnezeul meu şi am înţeles sursa supremă a bucuriei şi a împlinirii umane, a tuturora…credeam că toţi trăiesc aceeaşi bucurie, care nu mai lasă loc la nimic altceva.
Când am mers prima dată la Biserică…şi când am cunoscut mai apoi şi alte Biserici, şi alţi credincioşi ortodocşi, tot felul de credincioşi…mi-am dat seama că bucuria nu are aceeaşi relevanţă pentru toţi…iar că unii nu sunt prieteni mai deloc cu bucuria. Cel mai zguduitor a fost când am înţeles că majoritatea nu au trăit niciodată o întâlnire reală, cutremurătoare cu Dumnezeu, cum îmi fusese dat să trăiesc…şi că, pentru ei, Ortodoxia era o credinţă înţeleasă de-a gata, fără profunzimi, fără prea multe taine…şi, mai ales, faţă de care nu trebuie să te simţi responsabil.
Şi apoi, am trăit pe rând drama întâlnirii cu impostura credincioşilor, cu duplicitatea lor, cu superioritatea lor fantasmagorică, cu neputinţele lor şi ale mele, drama credinţei care nu se simte împlinită sau cu cea care te extremizează, care te isterizează sau care te face clinic.
Şi contactul cu toate aceste drame…dacă mă distrugeau interior erau acum o paiaţă. Şi mulţi dintre oamenii care mă invidiază şi mă urăsc pe nedrept, fără să le facem nimic, alături de propria mea familie, paradoxal, mă urăsc pentru că nu am…rămas ca ei, ci am învins, în mine însumi, cu harul lui Dumnezeu, toate aceste ziduri reci ale ipocriziei şi ale nesimţirii…şi am devenit, şi devenim…pe fiecare zi, alţii. Alţii care nu mai semănăm cu cei care am fost. Cu totul alţii, prin harul Celui care face din cei aduşi de spate, fără coloană vertebrală…oameni drepţi.
De aceea am învăţat ce dureros e să vrei să te converteşti în mod real la viaţa ortodoxă…şi cum trebuie să te lupţi, cu cei de un sânge şi de o credinţă cu tine…pentru acest lucru. Acum nu mai mă miră că mai-marele sinagogii nu s-a bucurat de binele din viaţa altuia.
Înţeleg – dar nu pot să accept – şi tăcerea parşivă şi vederea nevăzătoare din jurul meu. Dacă nu poţi să vorbeşti ceea ce simţi şi dacă nu vezi când vezi atunci eşti jalnic. Şi înţeleg şi această slăbiciune, şi o văd şi în mine, deşi nu o accept deloc.

Mai-marele sinagogii putea să accepte minunea şi bucuria femeii în tăcere…dar nu a putut. A vrut să fie canalie şi în zi de Paşti. Dacă nu poţi să te bucuri, nici în tăcere, de bucuria altuia, atunci eşti o mare pramatie, un om tare decăzut. Nu i s-a cerut încuviinţarea…dar nu a putut să-şi reţină nesimţirea. Cel mai adesea întâlnesc oameni de acest tip: care nu pot să se înfrâneze până nu îţi arată că sunt neam prost.
Da, e o mare dramă!…Tocmai de aceea şi Domnul îi face iprocriţi, nu îi iartă…Ipocriţi nemilostivi [v. 14]. Erau mai răi cu un om decât cu boii şi măgarii. Hrăneau aminalele – ca şi noi astăzi, care stăm cu câinii în casă…dar nu şi oamenii.
Şi Domnul îi învaţă şi ne învaţă pe noi, ipocriţii, pe toţi la un loc, că sărbătoarea adevărată e dezlegare, depărtare de rău, de Satana…adică prăznuire bucuroasă [v.16]. Se cuvenea să fie vindecată în zi de sâmbătă, în zi de sărbătoare, când s-a odihnit de boala ei, accentuează Domnul în v. 16, pentru că această femeie, de 18 ani sau, poate, niciodată, nu a fost cu adevărat bucuroasă…ca acum.

Bucuria duhovnicească e viaţa sărbătorii. În ziua, în clipa când eşti trist nu e sărbătoare…chiar dacă e Paştiul sau Crăciunul în toi! Numai când eşti bucuros, când eşti dezlegat de neputinţa păcatului, când eşti dezlegat de patimi, de satanizare, poţi să prăznuieşti. Pentru că bucuria e harul Domnului, harul lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Când au auzit sensul sărbătorii, care e bucuria şi au auzit că această femeie care lauda pe Dumnezeu, s-a vindecat după 18 ani de satanizare…atunci catishinonto pantes i antichimeni aftu // s-au umilit /s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva Lui [v. 17].
S-au ruşinat pentru că s-au simţit penibili. Cei care erau de partea Domnului însă, se bucurau de toate în mod strălucit /eheren epi pasin tis endoxis [ Ibidem]. Şi se bucurau din plin pentru că fapta bună umple de bucurie indiferent dacă e făcută faţă de tine sau faţă de alţii. Şi aici se vede mărinimia şi frumuseţea omului: când se bucură de altul, de minunile din viaţa altuia ca de sine.
Ce să facem însă ca să nu mai fim atât de orbi şi de…şmecheri în relaţiile dintre noi? Ce să facem ca să vedem profund şi să nu mai avem urdori la ochi sau, cum spune Domnul, să nu mai avem ditamai grinda în ochi? Domnul ne spune că trebuie să ne simplificăm privirea şi să o facem să se bucure de toate cu nevinovăţie. Să nu se uite la ce îi iese dacă vorbeşte cu un om sau dacă îl ajută cu ceva.
Bădărănia care astupă izvorul bucuriei se evacuează din suflet dacă începi să faci fapta bună în mod dezinteresat dar din iubire faţă de Dumnezeu. Simplificarea vederii e simplificarea inimii. Dacă inima nu mai e împărţită nici vederea nu mai vede bont. Şi dacă priveşti adânc oamenii, îi vezi în adâncul lor, ştii să vorbeşti despre ei, să te manifeşti faţă de ei în mod propriu…şi să nu mai ai reticenţe prosteşti.

Dumnezeu să ne dea tututor să privim drept şi să slăvim pe Dumnezeu pentru că ne dă să privim profund lucrurile şi pe noi înşine! Dacă îi vom cere să ne simplifice viaţa, Dumnezeu ne va da o privire mult mai nevinovată ca a pruncilor, pentru că ne va da privirea curată pe care nevoinţa o aduce în viaţa noastră!” (Predica Pr. Dorin Picioruş, preluată de pe blogul „Teologie pentru azi” la Duminica a 27-a după Rusalii)

Fie ca Sfantul Nicoale sa ne aduca tuturor sanatate, bucurii cu carul, minte ageră, realizari si implinirea dorintelor! Zile frumoase tuturor!